Robert "Bob" Paulson: Go ahead, Cornelius, you can cry.
Fight Club.
O floare si doi gradinari, Toata lumea e a mea, Lantul amintirilor, destin, iubire, pasiune, lacrimi, muzica, dans.
Slumdog Millionaire.
Imi amintesc cu exactitate. Duminica se intampla.
Mama o cunostea pe tanti mama lu' Geta, care lucra la casierie si ne punea de-o parte biletele cu cele mai bune locuri. Randul 15, pe mijloc.
Sala cinematografului Dacia avea 21 de randuri si era compusa din doua parti, despartite intre ele printr-un culoar de trecere. Prima parte se termina la randul 14. Urma culoarul, apoi un parapete de beton si apoi bucata 15-21.
Noi aveam, cum spuneam, locuri pe randul 15, in partea centrala acestuia, ceea ce inseamna ca vederea nu ne era obstructionata de nici o chelie si aveam si loc suficient pentru a ne relaxa picioarele. Conditii optime pentru a savura un film bun.
Sala era, intotdeauna, arhiplina. Nu stiu daca va amintiti, sau va puteti imagina, dar fiecare centimetru al treptelor laterale era ocupat. Oamenii stateau in picioare, inghesuiti unii in altii, inghesuiti in peretii laterali.
Da, ati inteles. Rula un film indian.
Oameni in toata firea, barbati, femei, copii, plangeau la dramele personajelor. Plangeau apoi de fericire, cand binele invingea. Mai plangeau o tura, gandindu-se la viata lor mizera. Si apoi inca una, la gandul ca lor nu le va fi dat sa traiasca vreodata o astfel de poveste.
Plangeam si eu. Plangeam cand ma uitam la mama, care plangea si se chinuia sa se ascunda de mine.
Fuckin’ filme indiene...
Aseara, la Slumdog Millionaire mi-am amintit de toate astea.
Si mi-o venit sa plang, dar m-am abtinut. Ce mama dracului...om in toata firea. Chiar asa?
Pe tanti mama lu' Geta am vazut-o zilele astea. Lucreaza la buticul din piata. Mi-am luat un Lucky.
M-a intrebat ce mai face mama.
Slumdog Millionaire.
Imi amintesc cu exactitate. Duminica se intampla.
Mama o cunostea pe tanti mama lu' Geta, care lucra la casierie si ne punea de-o parte biletele cu cele mai bune locuri. Randul 15, pe mijloc.
Sala cinematografului Dacia avea 21 de randuri si era compusa din doua parti, despartite intre ele printr-un culoar de trecere. Prima parte se termina la randul 14. Urma culoarul, apoi un parapete de beton si apoi bucata 15-21.
Noi aveam, cum spuneam, locuri pe randul 15, in partea centrala acestuia, ceea ce inseamna ca vederea nu ne era obstructionata de nici o chelie si aveam si loc suficient pentru a ne relaxa picioarele. Conditii optime pentru a savura un film bun.
Sala era, intotdeauna, arhiplina. Nu stiu daca va amintiti, sau va puteti imagina, dar fiecare centimetru al treptelor laterale era ocupat. Oamenii stateau in picioare, inghesuiti unii in altii, inghesuiti in peretii laterali.
Da, ati inteles. Rula un film indian.
Oameni in toata firea, barbati, femei, copii, plangeau la dramele personajelor. Plangeau apoi de fericire, cand binele invingea. Mai plangeau o tura, gandindu-se la viata lor mizera. Si apoi inca una, la gandul ca lor nu le va fi dat sa traiasca vreodata o astfel de poveste.
Plangeam si eu. Plangeam cand ma uitam la mama, care plangea si se chinuia sa se ascunda de mine.
Fuckin’ filme indiene...
Aseara, la Slumdog Millionaire mi-am amintit de toate astea.
Si mi-o venit sa plang, dar m-am abtinut. Ce mama dracului...om in toata firea. Chiar asa?
Pe tanti mama lu' Geta am vazut-o zilele astea. Lucreaza la buticul din piata. Mi-am luat un Lucky.
M-a intrebat ce mai face mama.
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu